Poems
O pisicuță
Stă cu o bunicuță
Și toarce încet.
Un orologiu
Strică pacea de noapte.
Trează departe,
O pisicuță
Somnul ușor și-l abate.
Stânga și dreapta,
Nu vede nimic.
În tihnă s-a liniștit,
Și a adormit.
Draga mea duduie
M-afectează lipsa ta,
Să nu-ți mai simt prezența
Îmi frânge inima.
Stilul tau cochet este armonie,
Vocea ta e caldă, ca o melodie.
Ochii tăi ca de cărbune
Mă opresc mereu pe loc.
Toată lumea-mi spune:
“Tu ai avut noroc.”
Abia aștept iubito
În brațe să te strâng,
Gândindu-mă la tine,
Parcă mi-ar veni să plâng.
Într-un bunget lin
O salcie atârnă
Lângă un lac blând.
Într-un bunget o pisică
Cu blană gri, ca o lună mică,
A ieșit cu aer clandestin,
Frunze pe pielea-i de satin.
S-a scuturat cu eleganță,
Împrăștiind foi cu aroganță.
Ajungând într-un pașnic sat,
Sub un mic tufiș și-a făcut un pat.
Mâța scumpă a căscat,
Și-n odihna ei astfel a visat:
Că a plecat în pribegie,
Fredonând o melodie.
În stânga ei era o mare,
Deasupra ei o lumânare.
O ceață deasă s-a lăsat,
Și pisicuț-a traversat
O plajă de nori acoperită,
Urmând o aromă deosebită,
Care a dus-o într-o pădure,
Unde a văzut un fluture.
Și după el a alergat,
Până când a aflat,
Unde anterior a stat.
Pisicuța s-a mirat,
“Ce ciudățenie am visat!”
Cum ar fi să fii o floare,
Într-un tei de lângă mare?
Să vezi stele răsărind,
În apă reflecția lor lucind.
Glasul apei să-ți cânte cu dor,
Un cântec vechi, liniștitor.
Un vânt să te legene-ncet,
Prin frunzele tale un sfânt sonet.
Briza purtând o aromă îmbinată,
Din parfumul tău și apă sărată.
Ce vreme pașnică ar fi,
Să fii floare-aceea pentr-o zi.
Leușteanul meu din copilărie,
Mă uit la tine cu mândrie.
Uite cât ai mai crescut,
Verdeață ca tine n-am văzut.
Dintr-o boabă te-am sădit,
Și-acum doi copii ți-au răsărit!
În tinerețe te-am prețuit,
Și-n bărbăție te-am preamărit.
Ani te-am udat cu dărnicie,
Și mi-ai oferit frunze cu mărinimie.
Mulțumesc c-ai fost generos,
Prietenul meu verduros.
Iubita mea drăguță, când vremea-mi va veni să mor,
Să știi că tu mi-ai dat o viață bună, plină de dragoste și dor.
Dacă într-o clipă, te simți că-ți vine să suspini,
Să simți bretonul tău pe frunte, ca un sărut, și să te-alini.
Dacă este-o altă viață, unde pot să te aștept,
Aș zăbovi în singurătate, pân-o să vii, ca să te strâng la piept.
Și-n lume-asta iubito, când vremea-ti va veni,
La mine-n mormânt să te-așeze, de-a pururea noi vom dormi.
Glasul tău mă cheam-adesea, te aud în valuri, și-n vânt și-n ploaia căzând din nori.
Natura plânge și suspină, și îngerii-s înțelegători.
Ca o lumină fără ceară ai încercat să arzi dar tu te-ai stins.
Cum te-am lăsat să pleci, mămico… acuma-mi vii doar într-un vis,
Că-n viața asta de coșmar eu te privesc doar în mormânt,
Și soare nu-ți mai bate-n pleoape, într-un sicriu pe sub pământ.
Un câine latră,
Pisica speriată
Aleargă zdravăn.
Romantic sună discuția când ascult oameni vorbind,
Mâncarea e gustoasă, aroma-i vântul împodobind,
Nicăieri în lume nu există țară ca aici,
Apreciază poporul acesta plin de prieteni și amici.
Îngerii te-au luat,
Nu mai dorm fără tine-n pat,
Viața mi-au furat.
Pe o banc-afară eu am clipit,
Și-n secunda aceea la ce am privit?
Pleoapele ochilor mei închise,
Dar și razele galbene de soare emise.
Poate aria naturii era mai bine transmisă,
Părea că ascultam prima dată c-o ureche deschisă:
Freamătul frunzei, ramuri șoptind,
Și iarba dansând, și roua stropind,
Păsări suflând o veselă melodie.
Parcă toată natura cânta-n armonie.
Flacăra vioaie te hipnotizează,
Îți ațintește privirea când vezi cum dansează,
Ca un pește în apă se joacă și sare,
Se urcă, se înalță ca un val de mare,
Crește focul și-înghite tot ce e-n jur,
Până te cuprinde și te acoperă-ntr-un incendiu pur.
Dumnezeu plânge cu lacrimi potop,
În ploaia torențială fiecare-i atins de-un strop.
“De ce plângi tu Domnule? Ce s-a întâmplat?”
“Lumea-asta-i pierdută și plină de păcat.”
“Omul a pierdut scopul vieții de a fi iubitor.”
“Însă plâng ploaie sfântă, să îi spăl cu al meu dor.”
Păsări ciripesc,
Într-un mormânt se-ntâlnesc
Un mort și moartea.
Mulțumesc pentru fiecare dată când m-ai ajutat,
Mulțumesc pentru toată vremea cât mai așteptat,
Mulțumesc pentru viața asta pe care mi-ai dat,
Mulțumesc pentru răbdarea ta când eu mă zbat,
Mulțumesc pentru că nu m-ai abandonat,
Și îți cer scuze pentru vremea în care eu te-am uitat.
O vioară te anunță când intri tu în bloc,
Mă topesc din sloi de gheață când îți simt inima de foc.
Aerul e mult mai dulce, viața e mai plină,
Orologiul s-a oprit, suntem într-o stază lină.
Tu bați încet la ușă și imediat pornesc,
Te sărut și îți aud vocea ca un cântec românesc.
Jucăm o mică horă pân-ajungem noi în pat,
Și adorm cu vise tandre și de tine-namorat.
Dintr-o mină de sare eu am ajuns
Într-un tunel nevăzut dup-un colț ascuns,
Să privesc frumusețea ei în singurătate,
Nederanjat de oameni, nici de târnăcoape or aparate.
În perete vine de argint străluceau,
Și pe alături de ele rodocrozite dansau.
M-au condus până la o peșteră deschisă,
Și privind splendoarea ei am intrat într-o criză,
Că nici topaze, ametiste, sau diamante clare,
Nu-mi distrag atenția de la mineralele în care chipul ei apare,
Cărbune ca ochii ei uimitori,
Rubine ca obrajii ei uluitori,
Și safire ca părul ei văd scânteind,
Opalul ca o stea cu sufletul ei lucind.
Poate luceafărul n-a mai răsărit,
Poate a intrat în pământul împodobit
De pietre prețioase, să mă scoată din fire,
Și de iubita mea dragă să-mi dea amintire.